(Eugen Doga la Ateneul Român) Muzica lui a ridicat sala în picioare. Timpul. 2.11.2012

Cel pe care americanii îl numesc „Omul mileniului” (medalie de aur acordată în 1998), iar ruşii îl apreciază drept „Şoimul de Aur” al muzicii lor de film (trofeu al Academiei Naţionale şi Ştiinţe Cinematografice din Rusia, 2008), Eugen Doga, purtător al altor numeroase ordine, medalii şi distincţii ale celor mai diferite ţări ale lumii, mărturisea în Cugetările sale esenţa a ceea ce crede el însuşi despre sine: „Eu aparţin spaţiului românesc, îmi iubesc Moldova, creez pentru binele ei şi nu am fost niciodată tentat să renunţ la ea nici măcar pentru un colţ de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul, poate chiar şi pentru mine…”.

Mod de a gândi şi a simţi, al cărui ecou şi confirmare s-au regăsit recent chiar pe scena Ateneului Român, când într-o zi de „Toamnă romantică”, ce se plia discret pe anotimpul şi firea maestrului, concertul său de la Bucureşti a debutat cu un fragment din muzica la baletul „Luceafărul”. Am remarcat pasiunea marilor artişti ai lumii de a nu renunţa niciodată la spaţiul lor etnic şi a se identifica mereu cu spiritul lor ancestral, urmărind gestul faimosului dirijor Valeri Gherghiev de la Teatrul „Mariinski” din Sankt Petersburg de a monta absolut toate operele scrise de Prokofiev şi Şostakovici ori cel al lui Horia Andreescu, o altă celebritate europeană, semnând înregistrările cu integrala lucrărilor de George Enescu - ca să dau doar aceste două exemple ale unor mari personalităţi prezente la ultima ediţie a Festivalului „George Enescu” de la Bucureşti. Eugen Doga nu a fost niciodată printre invitaţii acestui Festival, el şi-a cucerit marca de compozitor de circulaţie internaţională prin intermediul metropolei culturale ruse care îl apreciază „Za userdie vo blago otecestva” (medalia „Pentru serviciul credincios în beneficiul Patriei”, 2004), dar instinctul îl ghidează invariabil spre pământul făgăduinţei, unde, crede el, doar acolo se află misterul gloriei și al bucuriei împlinite. Şi unde doar acolo îl poate afla cu adevărat pe Eminescu, iar mai nou, cum spune el, „pe femeia care l-a chinuit pe Eminescu”, Veronica Micle, al cărei vers îl obsedează să devină lied sau romanţă pe voce de soprană însoţită de orchestră.

„Toamna romantica” de la sfârşit de noiembrie, acest concert al maestrului de la Ateneul Român, ar fi, pentru a doua oară, un vis al maestrului oarecum împlinit. Un concert ce nu a lăsat niciun dubiu asupra identităţii, dar şi asupra percepţiei universale a muzicii sale: romantismul ca expresie şi stil şi modernitatea ca tehnici de compoziţie, dar mai ales pasiunile dezlănţuite în liedurile şi romanţele celor doi eterni îndrăgostiţi l-au redescoperit negreşit ca pe un ultim romantic al secolului XX. Sentimental şi sincer până la lacrimi, transpus în frumuseţea şi lumina melodiilor sale mai noi şi mai vechi, pulsând însă în ritmurile agitate ale vieţii moderne, el şi-a încredinţat de data aceasta opera în special unor tineri interpreţi, sopranelor Mariana Bulicanu şi Olga Busuioc, dirijorului Dumitru Cârciumaru la pupitrul Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii de la Chişinău, altor tineri care s-au lansat recent la Chişinău şi Bucureşti şi care, la rândul lor, l-au lansat pe un Eugen Doga tânăr şi veşnic îndrăgostit de viaţă, de scenă, de vocea feminină.

Pentru acest concert aniversar, Eugen Doga a avut, practic, totul: organizatori şi sponsori generoşi (iar printre ei, dna ambasador Iuliana Gorea Costin, Uniunea Cultural-Artistică „Vatra Neamului”), susţinători fideli şi devotaţi, sală de prestigiu oferită, gratis, la solicitarea Ambasadei R. Moldova în România, orchestră şi solişti inspiraţi transportaţi tur-retur pe cheltuiala Primăriei Chişinău şi - esenţialul - maestrul s-a bucurat de ploaia de aplauze ale spectatorilor, care i-au readus zâmbetul pe buze, împlinindu-i, fie şi pe durata a două ore, destinul de artist.

Dar… cu o sală aproape plină de basarabeni entuziasmaţi (pot să spun că nu l-am zărit doar pe omniprezentul Sandu Aristid Cupcea) şi un concert ocazional, mă întrebam dacă muzica şi dragostea sa invincibilă de „sufletul nostru etnic” şi de Eminescu s-au făcut astfel mai cunoscute în dulcea Românie, românilor de peste Prut? Întrebare fără răspuns. Doar o remarcă: maestrul Doga, la cei 75 de ani împliniţi anul acesta, şi-a regizat, spre finalul de la Ateneu, o vocaliză - „Adio” - şi ce minunat şi pătimaş de trist cânta soprana ceea, cu tenta ei, “stil Eugen Doga”, de gingaşă coloratură.

Un articol de: Rodica Iuncu

TIMPUL