Cosmosul eminescian în lirica muzicală a lui Eugen Doga. Observatorul. 16.01.2020

A vorbi despre transpunerea cosmosului poetic eminescian în muzică, în muzica maestrului Eugen Doga, pare un excurs critic fără a aduce o notă de noutate, întrucât despre muzicalitatea eterică a liricii marelui poet s-a scris mult, iar despre frumusețea operei muzicale a renumitului compozitor s-au publicat câteva solide cărți, în ultimii ani, o multitudine de studii, articole, interviuri . Și totuși se impune a arunca o privire spre această fascinantă arcadă imaginară ce leagă pentru o clipită magică a eternului Timp două destine, două întrupări orfice întâlnite peste veac în imaterialitate prin poezie și muzică. Pare un paradox, sau mai degrabă o lucrare divină, ca un compozitor născut la margine de țară și de limbă, pe malul estic al Nistrului în pământul înstrăinat și acum al Transnistriei, trăitor în mare parte în alt spațiu geocultural, să simtă încă de tânăr glasul muzicii versului eminescian, înainte chiar de a cunoaște versul eminescian pe care l-a descoperit târziu din cauza accesului târziu la el. Să te apropii de opera geniului literaturii române ar putea apărea în aceste condiții un act de mare temeritate, căci în vreme ce pentru compozitorii din interiorul țării a fost cumva mai simplu, pentru cel care a intrat în contact cu literatura română după ,,dezghețul hrusciovist” a fost cu siguranță mult mai dificil. Se poate spune astfel că această chemare a destinului a izvorât din imensa dragoste a românilor basarabeni și rezonanța lor sufletească cu viața și opera marelui poet și jurnalist care, deși nu a trecut prin Basarabia decât o singură dată, cu trenul în drum spre Odesa, bolnav și extrem de nefericit, a iubit enorm acest greu încercat pământ românesc și a pledat ca nimeni altul pentru întoarcerea lui acasă. Poate această voce de dincolo de lumi să se fi auzit în sufletul sensibilului compozitor care a făcut un pariu cu sine și cu forța sa de creație pe care l-a câștigat, oferind nouă, lumii, veritabile bijuterii muzicale scoase din grăuntele nemuririi eminescului vers, adăugate la recunoașterile sale în plan național și universal.,,textul eminescian devine text de verificare şi afirmare a personalităţii compozitorului, - explică acad. Mihai Cimpoi această atracție a operei eminesciene exercitată asupra artiștilor basarabeni.
Nu există o altă personalitate muzicală contemporană care să fi făcut atât de mult pentru cunoașterea adâncei sensibilități a universului mito-poetic eminescian în Basarabia cât și în spațiul ex sovietic și în lume, meritul său în această direcție fiind incontestabil.
S-a afirmat în nenumărate rânduri că muzicalitatea excepțională a liricii eminesciene îi este suficientă ei înseși. ,,Muzică, prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nici o altă melodie.”- afirma tranșant criticul ieșean Garabet Ibrăileanu Și așa pare să fie, căci universul integrator al cosmosului eminescian cuprinde în el muzica sferelor. O muzică venită parcă din alte lumi, din înalturi și străfunduri mitologice, din acea viziune a unității primordiale a lumii, din luminișuri și străluminări divine, un univers sonor imaterial ce te poartă spre alte dimensiuni, astrale, desăvârșindu-se într-o armonie incantatorie. Inefabilul, taina seducției profunde a acestui cosmos liric, sublimate de atmosfera romantică unică prin frumusețea ei, de simfonia ideatică și muzicală, de vraja purității versului, de metamorfozările orfeice ori hyperionice, de acele efluvii lirice de lumini și prefaceri cosmice, se rostuiesc miraculos în jurul grăuntelui magic al iubirii. Este o muzicalitate iradiantă ce transmite idei și trăiri de mari înălțimi, greu de pătruns cu mintea, derivând din sublima viziune asupra lumii, din gândirea ce străbate spațiile interplanetare, din superioritatea geniului care privește totul de sus, din perspectiva infinitului, a eternității, trăind dureros drama imposibilității atingerii absolutului. ,,Am răsărit din fundul Mării Negre/ Ca un luceafăr am trecut prin lume”(Odin și Poetul)
Expresie neoromantică de osmoză perfectă între cuvânt, imagine, sunet, lirica eminesciană legată organic este așezată pe mai multe straturi muzicale suprapuse, astfel că una este muzicalitatea poeziei filozofice și alta cea a poemelor de dragoste, una cea a poemelor de tinerețe și alta a celor de maturitate artistică, despre care G. Călinescu afirma, în ,,Opera lui Mihai Eminescu” (II), că au rezonanță de romanță, că multe dintre ele par a se cânta de la sine, romanțe însă prin care poetul ,,propune lăutarilor adevărate simfonii beethoveniene”. Această muziclitate nu se reduce doar la sonoritatea versului, ci este ,,echivalentul muzical al întregii inspirații eminesciene”, în opinia comparatistului, finului estetician Tudor Vianu , mai mult, este subsumată adevărului interior a ceea ce vrea să transmită textul.
Având în față aceste câteva sublinieri ale marii critici literare, întrebarea care s-a pus până astăzi este dacă incantatoriul univers liric eminescian poate fi transpus la aceeași înălțime de creație într-o compoziție muzicală, dacă puterea de seducție a acesteia se diminuează sau se amplifică prin punerea pe note muzicale? Este o întrebare retorică grea, ce vizează și chestiunea teoretică a compatibilităţii limbajelor, dar mai ales forța componistică și pătrunderea până în adâncimi a universului poetic eminescian văzut ca un tot unitar, organic. Creator al unei armonii lirice unice, inegalabile, cu o extraordinară și originală viziune asupra lumii și genezei ei, cu o rară capacitate a meditației existențiale, filozofice, aglutinate în text, Eminescu este extrem de dificil de prins în alte haine, muzicale sau plastice, care să păstreze și să transmită aceeași vrajă orfică pe care poezia sa o emană, căci poezia lui este o imensitate.
Cu tot scepticismul manifest al unora, au existat de-a lungul celor 130 de ani de la trecerea la ,,popoarele stelelor” un număr impresionant de compozitori (de la Iancu Filip la Mihail Jora ori Pascal Bentoiu, Doru Popovici, Anatol Vieru), care au fost atrași ineluctabil spre opera nemuritoare eminesciană încercând să surprindă muzica prin muzică, necuprinsul prin necuprinsul melodic, plasticitatea sonoră, în romanțe, lieduri ori muzică clasică.
Se poate afirma însă că lirica eminesciană pare să fi așteptat, să fi cerut, atingerea ei de bagheta fermecată a celui mai îndrăgit și apreciat compozitor din pământul atât de zbuciumat al Basarabiei, maestrul Eugen Doga, și el un romantic, un neoromantic întârziat, a cărui muzică atinge cele mai sensibile corzi ale sufletului. Așa încât la întrebarea de mai sus răspunsul este că trebuie să ai grația maestrului Eugen Doga, referindu-ne la compozitorii contemporani, pentru a pătrunde acel inefabil al liricii eminesciene. ,,Nu-i o zi să nu mă uit în cărțile lui Eminescu .”- mărturisește muzicologul. Acest miracol al artei sale componistice se trage poate din rădăcinile lui, din dragostea imensă pentru folclorul românesc în legănarea căruia a crescut chiar în condițiile în care Transnistria aparținea de URSS, din dorul de limbă maternă pe care a învațat-o abia la vârsta de 20 de ani, întrucât până atunci studiase în ucraineană și rusă. Harul dăruit de Creator a făcut ca acel copil de pe malul stâng al Nistrului, să devină ,,compozitor planetar!”, cum afirmă regretatul regizor Emil Loteanu, iar pe acest uimitor drum al urcușului său componistic să-l descopere și să ni-l revele în nouă haină, muzicală, pe inegalabilul Eminescu. De altfel, compozitorul însuși, conștient de acest dar divin primit, afirma „că scrie muzica pe care o culege bobiţă cu bobiţă de aur, lăsate să picure de Dumnezeu” ,
Stabilit în 1971 la Moscova, ca liber profesionist, arta sa primește înfluențele miraculoase dinspre noul spațiu muzical căpătând în timp acea notă de originalitate, de armonie neoramantică ce curge în fluvii de sonorități pline de melancolie și lumină, cum mărturisește: ,, M-am format ca un compozitor sub influenţa acestei culturi bogate... A devenit o sursă hrănitoare a creativităţii mele pe viaţă şi s-a «absorbit» în cultura mea etnică. O astfel de combinaţie dă muzicii o aromă specială, o face să fie de înţeles pentru o audienţă mai largă.”. Acest spațiu mai larg de creație i-a adus celebritatea, recunoaștererile din plan universal unde este apreciat ca unul dintre cei mai mari compozitori de la finele de secol XX și începutul secolului XXI. Casa lui rămâne însă cea din fața pianului, cum mărturisește: ,,în fața pianului, întâi meditez. Meditația durează ore, zile, săptămâni, poate și ani.” Secretul adânc al artei componistice formată la confluența dintre cele două culturi, română și rusă, este văzut de prietenul lui de o viață, Grigore Vieru, ca fiind datul sufletului său plin de candoare, lumină și iubire de frumos: ,,el trece uşor prin ea (creația populară n.n.) ca un copil desculţ prin roua dimineţii”. Tocmai dragostea pentru creația populară și sentimentul profund al iubirii văzută în sens superior, gândirea înaltă și sensibilitatea față de miraculosul lumii, al vieții, l-au condus la Eminescu.
Întâlnirea cu farmecul inexplicabil al operei genialului poet l-a marcat definitiv. ,,Este destinul meu”, afirmă dezarmant compozitorul, care percepe aceasta ca o pronie cerească. Astfel se și explică faptul că din 1972 și până în prezent, vreme de aproape jumătate de secol, el s-a aplecat cu dragoste și uimire, cu bucurie și neastâmpăr creator asupra universului diamantin eminescian, încât o mare parte din creația sa – 54 de lucrări – a dedicat-o acestui titan al culturii române, declarând că: ,,Eminescu m-a adus într-o altă lume, despre care nici nu bănuiam că există.(…) O simțeam, am pipăit-o.(…)Pentru mine, creația lui este o lume în care mă descopăr. Cum răsfoiesc ceva, cum se naște o compoziție, „La Steaua“, „Imnul lui Ștefan cel Mare“, care a fost interzis, ca și „Doina.“
Cheia reușitei transpunerii liricii eminesciene pe note muzicale este oferită chiar de marele compozitor: ,,eu nu compun pe versurile lui Eminescu, eu descifrez din versurile lui Eminescu muzica” ; ,,Încerc să scriu muzică la nivelul poeziilor sale.”
Conștient că ,,poezia lui e muzică”și că Eminescu însuși ,,era și muzician” , maestrul Eugen Doga pătrunde frumusețiea luminii și sonorității imaginarului liric eminescian, a misterului ei indefinibil, pe parcursul unui lung exercițiu plin de emoție și reverență. Această pasiune i-a marcat debutul în romanțe, petrecut în 1972, cu ,,Misterele nopții” . Este urmat de două coruri a capella pe ritmurile poemelor ,,Dintre sute de catarge” , și ,,Dorința” care transcriu atât muzica gravă a versurilor ce transmit curgerea ireversibilă a timpului accentuată prin laitmotivul aliterativ ,,Vânturile, valurile”, cât și jocul ludic și intensitatea visului unei iubiri ideale.
Peste doar un an, în 1973, scrie o superbă piesă pentru clavecin și orchestră „Sonet” care a fost declarată în Japonia cea mai frumoasă melodie a anului, piesă în care reușește să surprindă inefabilul a ceea ce Perpessicius a numit „atmosfera hipnotica si de vraja". Recitind acest fascinant poem publicat în 1879, unul dintre ,,primele sonete reuşite ale literaturii române” (Tudor Vianu), compozitorul este impresionat de atmosfera de sacralitate, de evlavie, provenite din sentimentul conștientizării destinului tragic al ființei umane, al singurătții ei în Cosmos. .,,Sonetul” a reprezentat, cum mărturisește artistul, prima lucrare în care a fost inspirat din creaţia lui Eminescu: ,, Am scris o piesă muzicală fără cuvinte, apoi am trecut la poezie. (...) repet: nu compun pe versurile lui Eminescu, eu descifrez muzica din versurile lui Eminescu”. Viziunea originală despre universalitatea și actualitatea vie a operei genialului poet explică atasamentul său față de aceasta: ,,Eu consider că opera lirică, epică, filozofică a marelui Eminescu e în sine o continuă geneză.”
În 1983 are loc debutul său în muzica de balet cu baletul simfonic ,,Luceafărul” , pe un libret semnat de Emil Loteanu, după capodopera eminesciană ce datează, cum se știe, din timpul studiilor berlineze, publicată însă în 1883 , considerată ,,cheia de boltă a universului poetic eminescian”. ,,A realizat o creaţie excepţională, poetică, teatrală, spectaculoasă şi mie nu-mi rămânea decât să descifrez muzica eminesciană care era în libret. Emil Loteanu era, ca şi mine, fascinat de opera lui Mihai Eminescu”- mărturisește compozitorul. Acest balet (unul din cele trei scrise ), compus din două acte și șapte tablori în peste 500 de pagini, a fost scris însă în 1971, în doar în două luni și jumătate într-o suburbie a Moscovei, dar elaborat și finisat peste 10 ani. Aproape atât a lucrat și Eminescu la ducerea poemului la perfecțiune artistică, mai exact nouă ani și jumătate, manuscrisul cuprinzând mii de variante și peste trei mii de modificări. Punct culminant al creației infatigabilului compozitor, baletul a aspirat să atingă înălțimea nemuritorului poem alegoric având ca temă soarta nefericită a omului de geniu ce ,,n-are moarte, dar n-are nici noroc”(cum precizează chiar poetul într-o notă pe manuscris), fiind un edificiu muzical suprem dedicat celui pe care Miron Cristea l-a numit ,,Luceafărul poeziei românești”. În 1985 el avea să se transforme, în film artistic, regizat de Emil Loteanu, rămânând până azi ,,unicul omagiu cinematografic”adus genialului poet. ,,Mă simțeam extraordinar. Cred că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. .” - mărturisește artistul despre efervescența care l-a însoțit în timpul creației. Compozitorul surprinde foarte bine ritmul poemului, acea tonalitate ascendentă pe care însuși Eminescu o numea ,,suitorul" iamb, schema prozodică despre care G. Calinescu sublinia că provine din balada ,,Lenore” de Bürger, text pe care poetul începuse a-l traduce în metru original. Nu există muzicalitate mai tulburătoare, mai fascinantă, decât cea cuprinsă în versurile ce descriu zborul galactic al Luceafărului, metamorfozat în Hyperion, către Demiurg, fantastica călătorie spre vastele spații ale eternității Universului, ale Timpului universal, ale Necuprinsului, încheiată cu refuzul dramatic, sfâșietor, al lui Hyperion. Un zbor simbolic dinspre finit spre infinit sfârșind cu asumarea superioară a condiției de geniu nemuritor, a raportului dintre relativ și absolut. Iar artistul a reușit magistral să surprindă (în scena a șasea) ,,fiorul cosmogonic”,văzut de G. Călinescu ca izvor al universului poetic eminescian, în dumnezeaiasca muzicalitate a acestui balet ce ne-a încântat ani în șir și care este așteptat să revină în scenă și astăzi.
Impresionat de complexitatea simplității și purității liricii eminesciene neatinsă de patina timpului, dimpotrivă, dezvăluind noi și noi înțelesuri, proaspete, profunde, vizionare, compozitorul nu obosește să caute alte și alte forme de prindere a acesteia în sonorități expresive. În 1984 el revine cu noi surprize, un ciclu de șase romanțe pentru voce și pian, sensibile cântece de dragoste, adevărate bijuterii muzicale, adunate sub titlul „Ochiul tău iubit” ” („Dorinţa”; „De-aş avea”; „Peste vîrfuri”; „O, rămâi”, ,,Misterele nopții”), reușind să surprindă magistral chiar și cea mai pură linie melodică, vocea auctorială, melancolică, meditativă, din finalul poemului ,,Peste vârfuri”:,,Mai suna-vei dulce corn/pentru mine vreodată?”.
Deși lirica eminesciană a pătruns amputată în Basarabia și abia după așa-zisul ,,dezgheț hrusciovist”, ea a avut menirea de a ține trează conștiința de neam, mai ales după descoperirea (clandestină) publicisticii, de unde și atașamentul special și definitiv față de genialul creator al cărui destin isusiac a fost suprapus adesea peste destinul de răstignit al poporului basarabean. Din acest punct de vedere cât mai ales din cel al universalității și prospețimii creației eminesciene se explică profunzimea acestui sentiment transpus în muzică și mărturisit de compozitor: ,,Am pătruns atât de mult în profunzimea acestei lumi Eminescu, încât nici nu-mi imaginez cum aș fi fost eu fost azi fără acest mare simbol universal.”
Cu toate că a locuit mulți ani la Moscova, drumurile sale și vibrațiile sufletești s-au îndreptat adesea spre locurile unde a învățat și a făcut primii pași în muzică. Schimbările ce se produc odată cu Mișcarea de renaștere națională din Basarabia din 1989 constituie pentru marele compozitor mometul revenirii la vatră plin de speranțe cât și al apropierii cu încă și mai intensă dăruire de opera poetului nepereche.
O adevărată salbă de melodii se nasc mai ales după anul 2000, adăugându-se Omagiului adus de compozitor geniului tutelar al poporului român, spiritului său universal. Sensibilizat de versurile poemului ,,Rugăciune” publicat în volumul postum Poezii, editia a VI-a (1892), de sacralitatea și puritatea acestuia, le transpune într-o bucată muzicală serafică. Ea transcrie o mărturisire lirică emoționantă a unui sentiment de înălțare sufletească în cautarea sensurilor profunde ale lumii si vietii, dorul de liniste, de liniștea eternă.
În același an 2000 apar noi romanțe, noi cântece de dragoste, după poemele eminesciene (,Iar fața ta e străvezie”, „Ea-şi urma cărarea-n codru”), în anii imediat următori, alte și alte romanțele pentru voce și pian, arii (,,Să țin încă o dată”,2008; ,,De-ai ști iubite”,2012|; ,,Te duci”, 2014; ,,Dialoguri”, 2012; ,,Adio, Veronica”; Alei mică, alei dragă ”; ,,De-atâtea ori”, ,,Mă-ntrebai dragă-ntr-o zi” ,,De-ar fi mijloace”, ,,Între păsări,2015/2016), rugăciunea ,,Fecioara Maria” (pentru voce, cor, pian).
Valsul ,,Floare albastră”(pentru soliști, cor și orchestră simfonică, 2014), este o incantatorie transpunere a universului poemului romantic eminescian publicat în ,,Convorbiri literare”la 1 aprilie 1973, excepțional prin frumusețea, muzicalitatea, simplitatea aparentă, puritatea sa. Fascinația exercitată de această bijuterie poetică ce are ca titlu o superbă metaforă-simbol al dorului nemărginit, utilizată și ca laitmotiv muzical exprimând ,,dragostea și durerea de dragoste” despre care vorbea Tudor Vianu, tristețea omului de geniu conștient de neputința atingerii iubirii ideale, absolutului, este materializată magistral în această partitură ce surprinde atât tonalitatea meditativ-nostalgică, cât și cea gravă din finalul dezarmant prin adevărul aforistic exprimat (,,Totuși este trist în lume”). ,,Această «Floare albastră» trece ca un fir roşu prin creaţia lui Eminescu.” , afirmă compozitorul referindu-se la motivul universal reinvestit cu noi și nebănuite sensuri în lirica eminesciană.
Deși s-a crezut că nimeni niciodata nu va găsi cuvintele potrivite pentru a descrie acea mare neînțeleasă iubire dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, pentru că nu există astfel de cuvinte, Eugen Doga, impresionat profund, s-a încumetat să o transpună în mai bine de patruzeci de cântece pe versurile lor și a uimit din nou prin vraja celestă a muzicii sale. ,,Am pornit de la ideea de a face o operă, dar nu e. Va fi un spectacol muzical”, anunța Eugen Doga acestă nouă creație muzicală a sa. După cinci ani de trudă, în 2017, când s-au împlinit 60 de ani de la debutul în calitate de compozitor, de Ziua Culturii Naționale Române, Eugen Doga lansează mult așteptata carte de arii și romanțe „Dialogurile dragostei”, volumul I, apărută la Editura Cartier, o muzică ce pare a veni de dincolo de timp, străbătând spațiile pentru a vorbi despre iubirea nemuritoare dintre un titan al poeziei române și muza sa inspiratoare imortalizată în versurile lor. Cartea conține 25 de romanţe, compuse în ultimii cinci ani pe versurile celor doi poeți etern îndrăgostiți. ,,Am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta (…) am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti.” ; ,,În lucrarea mea vor dialoga două spirite.”- mărturisește artistul din secretele laboratorului acestei creații dar și din cele ale decorului spectacolului inundat în albastru inițial și în lumina divină la final, cu scena din salonul de la Iași al Veronicăi între aceste planuri.
În 2015 compune, pentru inaugurarea monumentului lui Ștefan cel Mare la Putna, „Imnul lui Ștefan cel Mare“, după poemul eminescian, interzis ca și „Doina“, deși nu s-a cântat atunci ci la Academia de Științe a Moldovei în decembrie al aceluiași an. ,,
A extras din lirica eminesciană poeziile pline de iubire, de lumină, de speranță, de frumusețe serafică, de îndumnezeire, a lăsat pentru mai târziu poate cele răscolitoare, grele de meditații existențiale, de viziunile cosmogonice, ale genezei, precum capodoperele ,,Odă(în metru antic)”, ,,Memento mori”, ,,Scrisoarea I”, ori ,,La steaua”ș.a., ce exprimă în cele din urmă tragismul dorinței de întoarcere în spiritul universal a geniului creator rătăcit o clipită pe pământ pentru a înălța poporul său în eternitate („Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie, redă-mă! ”).
Nu există omagiu mai frumos, mai sensibil, mai înălțător decât această muzică sublimă pe care maestrul Eugen Doga i-a închinat-o, vreme de aproape cinci decenii, poetului care a străpuns cu spiritul lui sferele cerești. ,,Eminescu pentru mine nu e numai poet și personalitate. Pentru mine este și un viitor, lumea lui e foarte frumoasă”. Creația muzicală a maestrului Doga, cât și acel summum al observațiilor sale pe marginea poeziei eminesciene sunt încă un argument referitor la perenitatea și actualitatea operei titanului literaturii române, o mănușă fină aruncată celor care s-au străduit să conteste acest adevăr.
Opera sa atât de fin și măiestrit șlefuită, diafană ca o pânză de borangic, susurând ca un foșnet de mesteacăn, se streacoară printre falii de lumină și timp infinit invitând la meditație, având ca izvor chiar constelațiile luminoase ale sunetelor: ,,Cum este lumina, o infinitate de culori. (..)La muzică e la fel, tot o formă de lumină.”
A cucerit publicul din întreaga lume , a fost întâmpinat cu cele mai mari onoruri pe glob, valsul din filmul ,,Gigașa și tandra mea fiară” fiind considerat a patra capodoperă muzicală a secolului XX iar lucrarea ,,Gramofon” figurând într-un top internațional de vârf. Dar, paradoxal, cel mai târziu a concertat în patria istorică , vis care s-a împlinit începând cu anul 2008 când muzica lui divină a răsunat în Sala Ateneului Român, apreciat de el ca fiind ,,casa mare a neamului”. De atunci acordurile muzicii lui Eugen Doga mângâie munții și câmpiile României, pe urmele marelui Eminescu, rezonând la confesiunea lui orfeică din ,,Odin și Poetul”: ,,De cântec este sufletul meu plin”.
Crezul care i-a luminat creația muzicală și l-a condus spre această unire imperceptibilă peste timp și spații cu poetul nemuririi neamului este exprimat cu seninătatea și profunda sa putere și forță de pătrundere la esențe: ,,Eminescu cuprinde nu doar sfera pământească, nu cea cerească, dar sfera extraterestră. Nu cred că avem multe personalități care merită să reprezinte cultura națională, dar Eminescu este tot și toate". Este aceasta o întâlnire miraculoasă peste veacuri dintre ,,un pictor al luminii”, cum îl numea Tudor Vianu pe Eminescu, și un muzician al luminii., Eugen Doga, în spațiul rarefiat al valorilor universalității.

(Comunicare prezentată la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediția a VIII-a, Chișinău, 1-2 sept. 2019

Observatorul