SĂRBĂTOAREA LA CASTEL, Belgia. 3.07.2022

Ce frumusețe, ce liniște, ce căldură răcoritoare e aici! E o adevărată Odă bucuriei a naturii, partiturăcreată din sunete și culori, din toate parfumurile pe care le-a creat natura, din toate ozonurile și oxigenurile pământești și cele cerești, din toate, ce dorește sufletul nostru nensetat. O asemenea creatură poate  să-i aparțină numai celui mai mare și atotputernic creator, Domnului nostru Dumnezeu, scrisă cu note stelare, adunate din dragoste și bucurie pentru viață a tot ce este viu pe pământ. Din simfonia aceasta feerică din când în când se aude câte o voce a unui graur, așezat  undeva în apropiere pe vre-o creangă acoperită cu frunze verzi și flori merizmatice. Vocea sa inspirată, puternică, dar nu chiar prea strălucită, după cum el se străduie să ne o demonstreze, și totuși atenția ne-o atrage, ca să-l ascultăm și să-l admirăm. Cupletele melodice, cântate de el, le-am mai auzit înt-o interpretare cu mult mai performantă și mai frumoasă, de la o privighetoare. Probabil că el le-a ascultat, eau plăcut și le-a furat de la ea. Și,mă gândesc, bravo lui, că le-a furat, și noi măcar în așa fel de interpretare putem asculta câteva cuplete din repertoriul acestei strălucite cântărețe, fiindcă foarte rar o poți auzipe ea. Ei, nici pe de aproape nu mai sună vocea graurului așa, ca cea a privighetoarei. Da de unde?! Privighetoarea are voce adusă din ceruri, ca și cea a ciocârliei. Ori poate că această păsărică și s-a născut acolo în mijlocul sfinților cântăreți, în ceruri?  A încerca de a reproduce vocea ei fermecătoare, dumnezeiască, curată ca cristalul și melodioasă ca povestele de dragoste a codrului, este o mare îndrăzneală. Dar graurii nu sunt chiar atât de proști  și apar pe scena naturii anume atuci, când privighetoarele, undeva pe la sfârșit de luna mai, își găsesc părechea adorată, fac împreună un cuibușor și cresc puișorii dragi. Unde încă să mai cânțe, când îi are alături pe cei mai scumpi și dragi, copilașii!

 Dar și acești artiști amatori, cum sunt graurii, foarte repede și ei își vor epuiza repertoriul său modest și își vor lua vacanță până în primăvara anului viitor.  Vor crea și ei familii, vor crește puișori, îi vor educa în spiritul lor grăuresc, și deja degrabă nu le vom mai auzi vocile lor stridente în pădurea de aici, ori în crângurile mai îndepărtate. Se poate întâmpla să vezi câțiva grauri vagabonzi, care ciupesc pe ici, pe colo ceva, ce le cade în cale. Nu cred că ei s-au gândit vre-o dată de ași crea familii.  Primăvară îi așteaptă pe grauri o nouă încercare în problema repertoriului. Privighetoarele își vor perfecționa  măiestria vocală și în loc de cele 24-25 de ștrofe cântate vara trecută, vor cânta acum câte vre-o 26-27, intonând și mai frumoase cuplete, ori chiar melodii  adevărate. Cum se vor discurca graurii în asemenea situație cu memoria lor scăzută și talentul, care e-a ocolit și a trecut nepăsător la alte păsări zburătoare. Vor cânta aceleași 4-5 strofe, ca și în anul precedent, cu pauze, pentru a-și aminti melodia, și a-și pregăti vocea de a cânta cât mai tare. Ca la unii artiști de la noi. Nu e prea deranjează calitatea acestei voci. Ei sunt mândri de sine, de  cum arată, groși, care se mișcă greu și important, cu pene sumbre, ori chiar negre, pe care le  scutură deseori, de parcă ne le demonstrează, cât de frumoase ele sunt, apoi se așează pe vre-o crenguță mai la lumină, ca să fie văzuți și mai bine auziți de semenii lor, dar și de noi, celor curioși, care vor să-i vadă. Un stol de grauri lipsiți de orice talente, mai ales de cele artistice, vocale, dar și de cultură generală, se grupează undeva mai la o parte pe niște crănji mai sănătoase și atent, cu viu interes urmăresc concertul semenilor săi, surprinși la moment și de invidie. Da cum fără ea?  Când sunt peste măsură deranjați de succesul colegilor, demonstrativ, împreună, făcând vânt furtunos cu aripioarele lor mici și încordate, își eau zborul undeva mai departe, ca să nu-i mai vadă și nu să-i mai audă pe acesti orgoliosi, așa numiti, artisti. Numai câteva pene rămân în urma lor, lăsate în urma furiei.                                                                                                                Privighetoarele sunt mai modeste, mai educate. Ele se ascund undeva în frunzișuri  cât mai deși, ori pe copaci cât mai înalți și mai rămuroși, ca să nu fie văzute, din motiv de siguranță, dar și mai bive auzite. Chiar așa, cum sunt ele micuțe, mereu sunt pândite de dușmani, pe care nu prea îi interesează vocile acestora minunate păsărele. De aceia, ca să fie mai în sigurătate, privietoarele cântă câteva strofe din repertoriul lor, și chiar pe la mijloc de cuplet a unui vers, brusc își eau zborul către un alt loc mai sigur pentru viața acestora. Se crează impresia, că toată simfonia aceasta a păsărilor se reproduce stereofonic, ca în studiourile cele mai performante ale  artiștilor. Ba chiar mai frumos. E simfonie vie. Și dușmanii, cioarele gălăgioase, săracele, când nu mai reușesc să urmărescă manevrele micuțelor păsărele, fiind amărâte de șmecheria acestora și lipsa de orice șansă de a le mai prinde, flămânzi, o iau razna în căutarea altor obiecte de vânat. O, cioaro, tu crezi că o poți prinde pe păsărica aceasta cu una, cu două?  Numai te-ai orientat cu  privirea spre vârful unui copac, de unde crezi că vine vocea privighetoarei, cum deja ea cântă în altă parte, pe altă crenguță, mascată cu frunze dese, care foarte bine se contopesc în culoarea verde a păsărei. Cred că chiar și militarii profesioniști nu sunt capabili la asemenea metode de conspirație. Ei, acestea nici nu mai cântă așa de frumos.                                                                                                          Nu, cântăreții noștri din show busines nu se ascund ca privighetoarele, nu poartă camuflage, nu fug de lume. Ei  deseori chiar coboară din scenă în sală, umblă printre rândurile cu fanii săi exaltați, îi salută, le trec păstoricește cu mâinele pe umeri, pot chear să se așeze în brațele cuiva și să ne demonstreze scene de dragoste. Fetele se topesc de fericire. Dar artiștii aceștea și aici nu uită să țină foarte strâns în mână microfonul, și să fie atenți, ca nu cumva să observe cineva, că se cântă cu fonogramă. Ori, ferească Dumnezeu, să se deconecteze acest microfon de la rețeaua electrică și ei vor rămâne rușinos demascați. Ori chiar fluierați de public, când aceia nu vor auzi vocea. Pe care, de fapt, nici nu o aveau. Apoi victorios, cu microfonul în mâna sigură, ca cu steagul lui Ștefan cel Mare după al 47 -lea luptă câștigată în război, se întorc în scenă și se scaldă, ca în termele romane, în aplauzele torențiale, care mișcă și pereții sălii de concerte, ca în timpul cutremurului din 77. Dar și asemenea situație nu-l mai mulțumește pe un asemenea artist, și, ca să pună  ”punctul pe i”, mai aruncă și hainele de pe sine. Dacă le-a mai avut. Aici ”sala” deja nu mai știe ce să mai facă cu emoțiile vulcanice, izbucnite, ca din tunurile sfântului Ilie în mijlocul verii, mai puternice ca rachetele cosmice, care se despart de pământ. O, la ce însemnă lupta pentru slavă!                                                                                                                                          Pe păsăruiaca aceasta divină, cu un nume divin, privighetoare, nu o interesează slava. Ea nici nu știe de așa ceva. Ea cântă creația Domnului, pentru Domn, pentru noi, pentru semenii săi. Asta e.                                                                                                           Stau eu aici, în mijlocul unui colț de rai, întins pe un șezlong pliant cu privirile spre cerul puțin sumbru, dar senin, cu gânduri de tot felul, dar toate frumoase, urmăresc cum zboară vre-un avion militar, care lasă după sine două linii de fum alb, și care peste câteva timp se contopesc cu cerul și dispar. Iar acolo, sus, în partea dreapta a cerului, se proiectează, ca pe ecran, un corb mare cu aripele  disfășurate și ciocul încordat gata de a ataca vere-o pasăre mai mică rătăcită pe acolo.  Cum, naiba, se ține acest mare corb nemișcat în aier minute întregi, și numai  din când în când face câte vre-un zvâcnet din aripi?! Dar nu stă el chiar așa, fără treabă. De la înălțime îl poți vedea, cum se aruncă, ca o segeată,  spre pământ, atacă vre-o pasăre domestică, ori vre-un mieluți nestăpânit de mamă, și se ridică iute sus cu prada în cioc mai putenic ca ciocanul, când loveste ilăul.După un prânz gustos, corbul ese la plimbare, planează deasupra pădurii verzi, care sub privirile ochilor lui ageri, apare ca un imens covor verde, el, probabil, odihnește și meditează, ori își croiește planurile pentru viitoarea sa vânatoare. Undeva, departe, se aude vuietul slab, abea-abea, a unui automobil, care putea să fi adus pe cineva pentru odihnăîn cabana vecină. În restul, e liniște și armonie clasică. Numai gândul se tot plimbă prin capul meu și insistent mă tot întreabă, cum ne-am pomenit noi cu Viorica, fiica mea, aici?  Eram doar invitați pentru un concert în cadrul Festivalului de muzică etnică și mondială la Brussell în Belgia, organizat de marele spirit românesc doamna Simona Ivanciu, și când colo, ne-am pomenit aici, la câteva zeci de kilometri de capitala belgiană în zona NAMUR,DINANT pe malul râului La Meuse. Și localitatea unde suntem cazați se numește Dinant. De fapt, nu s-a schimbat nimic din program,pur și simplu, eu, în timpul negocierelor, am reținut în minte aeroportul Brussell, nu locul petrecerii evenimentului. Dar surpriza cea mai  mare și cea mai plăcută ne-a așteptat, când am fost aduși de doamna Simona cu mașina încoace, la o cabană de lemn,cu două camere frumoase, cu bucătărie, aier condiționat, duș, apă caldă, terasă cu balcon,  sub care mai este un platou de teren la sol, unde mă relaxez eu acum. la o parte mai sus de acest platou, ne așteaptă un cuptor pentru frigărui. De jur-împrejur  înfloresc flori diferite, pe gard, care înconjoară cabana, se întind șiraguri de ”cățărători”, cum s-ar zice pe la noi. Îți face impresia, că  se crează o ramă verde a unui tablou din picturile flamandeze văzute în mai nulte muzee din lume. Care capitală, care oraș cu mașini și zbomote, aier poluat? Dar și care cabane eram să le avem în Brussell?! Ori când mai aveam eu timp să mă deplasez la vre-o Casă de odihnă la noi,acasă, cu așa comodități, și toate cele fără nici o grijă?!  Să mai cerem și bani pentru acest frumos cadou? Ba noi ar trebui să plătim. Chiar așa de tare suntem legați de hoteluri, de ziduri de piatră, de zgârâie nori,de înghesuială orășenească? Nu dorim măcar uneori să trăim în sânul naturii și să-i mulțumim Domnului, mai ales organizatorilor, inimei și sufletului sărbătoarei stimatei doamne Simona și soțului ei Marnix?                                                                              Uite, că stau eu aici întins pe acest șezlong și nici nu-mi vine să mă ridic, temându-mă să nu deranjez cumva starea idilică în care mă aflu. Și totuși, merg sus la terasă undă ne așteaptă la poartă mașina să mergem la prânz, după care vom merge la repetiție pentru concertul de mâine, 19 iunie . Masa ne-a oferit o familie de români, cu care prietenește doamna Simona și care susține și sprijină activitatea acestei de-a lungul a mai multor ani. De fapt, mulți români de acolo, și chiar cei veniți din localități mai îndepărtate, ajută organizarea și petrecerea acestei manifestări culturale, acestui festival, cu tot cu ce pot. Am văzut mulți cetățeni belgieni din localitate, era și conducerea municipalității, chiar și cetățeni străini care ici-colo umblau și aranjau lucrurile.                                                                                                În una din zilele acestea am vizitat o cetate veche medievală Evrehailles, după denumirea localității ,unde mai locuiește o moștenitoare în etate a conteluidin familia Tillemans cu fiica sa. Cetatea aceasta prezintă o construcție de piatră masivă, ca și toate construcțiile vechi din Belgia, cu întăriri nu prea puternice. În jurul acestei cetăți este un canal cu apă, care vine din izvoarele de sub pământ, fiindcă apa aici e foarte aproape de suprafață. Ei, după ce am avut un schimb de informații, fel-de-fel de vorbe interesante din viața la acest castel, am ascultat și o poveste veche, care a fost, și mai este peste tot - împărțirea moștenirii. Castelul acesta e împărțit în două părți, câte o parte la fiecare din două surori ai moștenitorului Tillemans. Una din aceste surori  ne-a primit într-o cameră mare cu un șimineu de epocă, care încălzea pe vremuri această încăpere. Pe păreții asumbriți de vreme, erau  câteva tablouri mari, vechi, puțin decolorate și sumbre, semnate de pictori flamandezi și cumpărate de strămoșii acestor dame din familia Tillemans. Însă damele acestea, mama și fiica, la exterior  cam puțin amintea de persoanele nobile din trecut, de contese. Erau îmbrăcate destul de modest în haine din zilele noastre. Mai mult ele ne aminteau de două gospodine, care-și petrec zilele cu problemele cotidiene și amintirile de altădată din istoria neamului. În jurul cetății se întindea un teren frumos de iarbă verde, nu prea îngrijit și nu prea mare. Asta chiar m-a surprins plăcut, fiindcă am văzut acest obiect istoric așa, cum a arătat cândva, fiind trecut prin diferite timpuri și diferite încercări ai vremii. Modernizarea ne-ar fi stricat impresia. Erau și niște copaci seculari înalți și rămuroși. Asemenea copaci în Belgia, dar și în alte țări, sunt înregistrați, protejați  și ocrotiți de Stat. Nime nu are drepul să-i tăie, ori chiar ai curăța după cum e-ar veni în capcuiva. De aici,din acest mic teren stopat de timp, de la aceste două dame, purtătoare de memoria neamului, epocii brumării, ne-am luat rămas bun și am venit la casa doamnei Simona, care era chiar la câteva sute de metri de acest castel. Aici ne-au întâmpinat copii Simonei, băiatul Andres și fiica Claris, ambii elevi. Niște copii atât  de cuminți! Trebuie să fie foarte fericiți părinții cu așa copii. Casa e foarte frumoasă, cu două nivele și o curte verde cu doi nuci mari. Ca o regină, la colț de curte ne-a salutat  cu  intensă lucrare cu coada, o cațea foarte frumoasă  de rasă de lup. Pe lângă casă, ba dinntr-o parte, ba din alta, ummblau oameni, care aduceau scaune pentru spectatori, afișe, lăzi cu sticle cu apă, pupitre. Toată lumea se pregătea pentru concertul de mâine, dar și pentru cele, ce urmau să fie mai târziu, ca de nuntă.

Un platou de lemn a fost montat special în curtea castelului Gorroy-le Chateau, localitatea Corroy- le Chateau unde avea să cânte artiștii. A fost adus și un pian nou cu coadă de firmă japoneză Yamaha. Cu acest pian am petrecut deschiderea Festivalului cu prietenii mei din Chișinău: Dumitru Mâțu, Anna Cernicova și Marian Ungur. La pianul acesta cu dragoste am interpretat Intermezzo, care de parcă și-a schimbat culoarea sonoră, timbrul, între păreții medievali al cetății DINANT. Bravo acestei frumoase familii, Simona, româncă, și soțui ei, Marnix, belgian, care cu mijloacele lor modeste și multe încercări, (doar nusunt bamchieri, ci pedagogi), petrec acest Festivaltradițional, Sărbătoarea la Castel, unde sunt invitați români din toată lumea, propagă cultura românească în Europa și lume, unește nu numai culturile, ci și popoarele prin cultură. Sigur, că am dori mai multă atenție, mai mult sprijin și ajutor financiar din partea instituțielor  Statului Român, ca Festivalul acesta, Sărbătoare la castel din Belgia, și multe alte, care  propoagă muzica și cultura românească, să se petreacă la cel mai înalt nivel artistic, care-l așteaptă și care, pe drept, îl merită România. Mulți ani Festivalului, mulți ani cu sănăte organizatorilor.