Eugen Doga: „Geografia pentru artă e o noţiune relativă. Ori poate că nici nu există”. Contrafort. 07.2008

Omul care vrea să-i cucerească pe toţi

Născut, în 1937, în stînga Nistrului, mai întîi cu cetăţenia Republicii Autonome Moldoveneşti din componenţa Ucrainei Sovietice, apoi, odată frontiera din nou tranşată, cu cea a RSS Moldoveneşti, Eugen Doga devine, între timp, unul dintre cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi populari compozitori ai Rusiei şi URSS (Premiul de Stat acordat în 1986, Artist al Poporului - 1987). Nu înainte, însă, de a absolvi de două ori Conservatorul din Chişinău, mai întîi, studiind la clasa de violoncel, cu Pavel Bacinin, alias Pablo Baccini, un profesor italian rusificat, apoi compoziţia şi teo­ria muzicii, cu doi profesori evrei avînd şcoala românească, Solomon Lobel şi Marc Copîtman.

Pe această temelie babilonică, Eugen Doga îşi clădeşte propria creaţie extinsă pe genuri de proporţii (compoziţii vocal-simfonice, trei balete, o simfonie), lucrări camerale (patru cvartete, numeroase piese instrumentale şi vocale), muzică de teatru şi film (la peste 200 de titluri), muzică de estradă şi uşoară (60 de valsuri, cîntece) – un demers componistic în care se regăsesc, în cele mai diferite formule, zone tematice şi stilistice ale muzicii româneşti, ruseşti, ţigăneşti, ucrainene, belaruse, lituaniene, germane, englezeşti, franţuzeşti, latino-americane, japoneze, chinezeşti etc. ... Deşi atît de diferit, Eugen Doga este unic prin harul său melodic, prin căldura, lumina şi sinceritatea emoţiei ce le degajă muzica sa, a cărei esenţă trimite la o idee mai veche, cea a simplităţii ca expresie a nobleţei. Anume în această împletire a simplităţii şi nobleţei, sprijinite pe un solid suport academic, se află, credem, şi misterul succesului de care se bucură muzica lui Eugen Doga.

Odată cu trofeele „Scoica de Argint” şi „Scoica de Aur” cîştigate de filmele „Lăutarii” şi „Şatra” de Emil Loteanu cu muzica lui Eugen Doga (Spania, 1972, 1976), începe tirajarea pe milioane de discuri a operei compozitorului ce obţine, în timp, o faimă cu tentă aproape hollywoodiană. Valsul din filmul „Dulcea şi tandra mea fiară” este inclus în fondul UNESCO drept una din capodoperele secolului XX; la 1973, celebrul său Sonet este declarat, în Japonia, „cea mai frumoasă piesă muzicală a anului”; lucrările sale de violoncel fac parte din repertoriul didactic obligatoriu al şcolilor de muzică din Moldova şi Rusia; „Cascada din Paris” şi „Pîrîiaşul” au devenit „piese de repertoriu” pentru acordeoniştii de stradă din Paris, Schanhai şi Moscova, iar în „Colecţia de aur a discurilor compact”, la capitolul „muzică clasică uşoară”, Eugen Doga apare alături de Paul Moria şi Nino Rota.

URSS şi „lagărul socialist” fiind destrămate, iată un artist pe care şi-l revendică, conferindu-i distincţiile lor, cîteva state: Ordinul R. Moldova i-a fost înmînat de preşedintele P. Lucinschi, „Steaua României” în grad de Comandor i-a fost acordată de preşedintele I. Iliescu, Ordinul „Pentru merite în faţa Patriei” este distincţia cu care îl onorează preşedintele rus V. Putin. În timp ce SUA îi acordă, la această intersecţie de secole şi milenii, Medalia de Aur „Omul secolului XX”, după ce doar doi autori români, George Enescu şi Eugen Doga, sînt incluşi în Antologia „Compozitorii secolului XX” editată la Sankt Petersburg. O celebritate cîştigată prin frumuseţea şi emoţia vie a muzicii sale, care formează un melanj, un amestec firesc cu duritatea şi bucuriile vieţii pe care o trăieşte astăzi omul modern, indiferent de frontiere şi de statutul politic al ţării de unde provine.

„Cine sînt eu?”, se întreba maestrul într-un interviu, ca să răspundă tot el: „Deşi simt cum în mine, prin muzica mea, vibrează suflul întregului neam, de la daci la romani, aş vrea să fiu al tuturora. Şi toţi să fie ai mei!” Pentru că e omul care vrea să-i cucerească pe „toţi”, Eugen Doga a avut, aflăm din mai multe interviuri, un vis, nu unul pe post de figură de stil, ci un vis concret, ambiţios,  acela de a-şi prezenta muzica la Bucureşti, pe scena Ateneului Român. Vis împlinit, cu toată fabula adiacentă, dar împlinit la 31 mai 2008. (Rodica Iuncu)

- Stimate Maestre, cum e să trăieşti o bună parte a vieţii la Moscova, să scrii „muzică rusească”, să colaborezi cu studiourile de film ruseşti, să fii căsătorit cu o rusoaică, să-ţi placă atît de mult sopranele lejere de coloratură, atît de specific ruseşti, şi... să fii român?

- M-ai caracterizat, din capul locului, atît de categoric, încît nici nu ştiu cum să-ţi răspund. Cred că la fel de categoric. Da, sînt plămădit aşa cum ai spus. Viaţa nu o alegem noi. Ea are legile ei fireşti, ca să apară şi să dispară pentru fiecare dintre noi în acea formă, în care suntem capabili să o cunoaştem, să o înţelegem şi să o trăim. Pentru mine, lumea de la bun început a fost cea pe care mi-a adus-o la urechile şi vederea mea mama, tata, bunica Nadia. Pe cînd eram copil, Transnistria era în componenţa Ucrainei, iar părinţii vroiau ca odorul lor să ştie şi să vorbească limba celor puternici. Părinţii vorbeau între ei „moldoveneşte”, iar cu mine ucraineşte. O ucraineană ca vai de ea, amestecată cu cuvinte româneşti sau compusă din cuvinte ucraineşti cu terminaţie „moldovenească”. Numai bunica Nadia, originară din Basarabia, nu ştia niciun cuvînt în ucraineană. Şcoala de 7 ani am absolvit-o tot ucraineşte. La Liceul de Muzică şi Conservatorul din Chişinău am studiat în limba rusă. Ucraineana, oricum, nu s-a mai lipit de mine, în codul meu genetic a lipsit cheia cu care să o pot asimila. Abia la 20 de ani am dat de tezaurul moştenit de mine prin sînge, spirit, sensibilitate şi simţiri – limba română...

Pe parcursul vieţii, am cunoscut cultura mai multor popoare şi, fireşte, m-am orientat în direcţia care îmi era mai apropiată şi mai cunoscută. Anii ’60, însă, nu erau anii prielnici pentru a mă regăsi pe mine însumi şi a mă deştepta. Prietenii mei de Conservator erau în majoritate ruşi. Citeam mult, discutam, călătoream, pentru spectacolele de operă, la Odesa. Prietenele mele nu erau nici ele „de-ale noastre”. Pentru că „celelalte”, aşa mă instruiau colegii, erau mai nobile, mai cizelate şi nu „tărănci” basarabene. Şi doar întîlnirea cu Ludmila Mişov, româncă prin spirit cu nume rusesc, cu părinţii ei şi casa plină de cărţi în limba română mi-au schimbat esenţial conştiinţa. Chiar căsătorindu-mă cu o fată de la Moscova, am făcut totul ca tînăra mea soţie să înveţe să vorbească în limba română. Da, şi sopranele cu care colaborez acum la Moscova cîntă în limba română. Cu atît mai mult, cu cît sînt, cu ele, mai sigur pe situaţie, ştiu că nu mă vor trăda, cum se mai întîmplă pe la noi. În familia mea se vorbeşte româneşte şi ruseşte, ca într-o familie normală în care există respectul reciproc.

- Cultura rusă a fost o şansă de lansare pentru muzica lui Eugen Doga. Dacă nu ar fi existat această pistă, credeţi că ar fi fost posibil să fiţi cunoscut, aşa cum s-a întîmplat, în circuitul cultural universal?

 - Cultura rusă e o mare cultură. Şi nu numai, fireşte, pentru literatura sa. Această ţară e atît de mare, încît dintr‑o populaţie de milioane se aleg mai multe personalităţi care au un impact asupra culturii universale. Filmele ruseşti au cucerit mapamondul, ele au fost şi rămîn o şcoală pentru mai multe generaţii de cineaşti de pretutindeni. Sunt fericit că viaţa m-a aruncat în vertijul ei şi m-am pomenit în aura filmului rusesc. Cu orchestra din Leningrad condusă de Anatoli Badhen, care avea un repertoriu compus integral din lucrările mele, am concertat vreo 15 ani în lungul şi-n latul Rusiei, unde am cules folclor, am făcut cunoştinţă cu obiceiurile şi istoria acestui popor. Datorită acestui fapt, mi-a fost uşor să scriu în limbajul lor muzical, aşa cum aş vorbi în limba rusă.

Şi, fireşte, Moscova, care e ştiută şi văzută în lume. De acolo e mai aproape chiar şi îndepărtatul. Acest imens oraş te mobilizează, te supune anumitor reguli. Acolo se trăieşte mai repede, mai activ şi chiar mai productiv. Dar... aş vrea să mă contrazic. Cred  că, dacă nu era Moscova, apărea altceva, fiindcă dacă ţi-e dat să fii, vei fi. Şi basta!

- Cînd aţi cunoscut-o, în tinereţe, pe Ludmila Mişov, v-aţi îndrăgostit de limba română. La maturitate, cînd v‑aţi văzut opera pe scena Ateneului Român, cum vă pare România?

- Cred că înainte de a mă îndrăgosti spiritual de ceva, am făcut mai întîi o pasiune firească pentru acea vîrstă – m-am îndrăgostit de o fată. Limba română, frumoasă şi muzicală, mai era încă percepută de mine ca o „fantomă”, ca o străină. Aşa ni s-a băgat nouă în cap de maşinăria de propagandă comunistă. Aşa se încearcă să se facă şi acum, dar au cam întîrziat. Alte timpuri şi altă lume sunt astăzi.

România m-a cucerit încă pe timpurile cînd colaboram, în 1979, cu celebrul cineast Ion Popescu-Gopo la muzicalul pentru copii „Maria, Mirabela”. E mare şi frumoasă ţara. Nu e prea cunoscută, după cum merită, la fel ca şi marii ei scriitori, compozitori, pictori, actori. E cunoscut Brâncuşi, prin Paris. E cunoscut George Enescu, prin Paris. Mihai Eminescu, Luceafărul culturii universale, nu s-a stabilit la Paris şi lumea se pare că îl cunoaşte mai puţin decît merită. Eu sînt un minuscul în comparaţie cu titanii României, dar Parisul meu a fost Moscova.

Cînd am auzit primele acorduri din baletul „Luceafărul” pe scena Ateneului Român în interpretarea Filarmonicii „George Enescu”, cea mai bună orchestră a României, aproape că nu-mi venea să cred că este muzica mea. Atîta lumină, atîta puritate, atîtea mistere specific „ale noastre” am desprins din această partitură, mistere care zăceau pînă atunci nedezvăluite. Doar le intuiam în timpul scrierii. A fost o îmbinare perfectă a muzicii, orchestranţilor şi chiar a interiorului sălii. Nemaivorbind de public. Aş vrea să cred că pentru prima dată a coborît Luceafărul pe scena românească, pentru că aşa au dorit să se întîmple prietenii mei noi, prietenii muzicii mele de la vîrfurile conducerii României şi pînă la spectatorii din sală, care se ridicau în picioare după fiecare număr muzical. Trăind asemenea clipe, este imposibil să nu spui „eu sunt acasă”. În acea Casă Spirituală, pe care şi-o doreşte şi o rîvneşte toată viaţa un artist. Cîndva pierdută, eu am regăsit-o.

- După concertul de la Ateneul Român, sub genericul Marii Uniri, vă aşteptaţi la represalii din partea autorităţilor de la Chişinău, care v-au promis un Salon Muzical la domiciliu, editarea de CD-uri şi alte gesturi pe care Eugen Doga le merită, fără să fie condiţionat de relaţiile diplomatice dintre statele de pe ambele maluri ale Prutului?

- Concertul meu la Ateneul Român nu a fost programat iniţial sub genericul Marii Uniri. Proiectul prevedea încă anul trecut un concert la Ateneu, dar din diferite motive a fost amînat şi iarăşi amînat pînă în ultimul moment, cînd am aflat că de la Chişinău nu mai vine nimeni, nici orchestra, nici dirijorul, nici soliştii. A venit numai Svetlana Mareeva de la Moscova. M-a ajutat mult şi curajul lui Vasile Iovu, care a trecut totuşi „pîrîiaşul” Prut, ca să bucure publicul bucureştean cu naiul său fermecător. A sărit în ajutor şi Galina Buinovski, directorul Liceului de Muzică „C. Porumbescu”, care l-a propus pe talentatul său elev, violonistul Ionel Manciu. În ciuda evenimentelor neprevăzute şi a gustului amar care l-au lăsat, a fost nu doar un concert, ci o mare sărbătoare sub aureola Marii Uniri nu numai a Principatelor, ci şi a spiritelor pline de dor străbun.

Iniţiativa dlui prim-ministru al României, Călin Popescu Tăriceanu, de a susţine acest concert prin toate mijloacele, sprijinul sponsorilor, al entuziaştilor din România şi din Moldova - toate acestea au fost nişte gesturi extraordinare în beneficiul muzicii, al frumosului, în beneficiul nostru, al tuturora. Nu cred că nu se bucură şi conducerea noastră de la Chişinău. Eu nu ştiu să fac politică, după cum şi ei nu ştiu să dea aripi artei. Dacă ţin muzica mea în sertare, ea se sufocă, moare. Eu am ales viaţa. Cît priveşte Prutul, în mod firesc, el întotdeauna a fost „în apele sale” şi a ţinut mereu la braţ ambele maluri.

- Cum e să balansezi între creaţie şi politică, între situaţia de a comunica cu autorităţile comuniste de la Chişinău, care declară 2007 „Anul Doga”, şi necesitatea de a fi liber? Pentru că este firesc să fie liber un artist cunoscut şi aplaudat nu doar în ţara comuniştilor.

- Eu niciodată nu am dorit să mă ocup de politică. Chiar şi atunci cînd am fost deputat în Parlamentul moldovenesc ori în cel al URSS, pe atunci cu titulatura de Sovietul Suprem. Scopul meu era să încerc să schimb măcar ceva în situaţia extrem de grea în care se aflau şi se află pînă astăzi oamenii de cultură şi ţăranii, oamenii „de la pămînt”, de care întotdeauna m-am simţit apropiat. Dar foarte repede m-am dezamăgit, pentru că nu i-am putut ajuta nici pe ţărani, nici pe artişti. Sovietul Suprem nu era decît o scenă, în care marionete eram noi, deputaţii, în timp ce toată politica se făcea în culise. Rolul nostru era să ridicăm mîinile şi să votăm – în unanimitate!

Astăzi, politicienii încearcă să-i folosească pe unii artişti în interesele lor. Mai ales în perioada electorală. Sunt artişti care primesc şi înalte, aşa-numite, titluri de stat, pentru că servesc hoţilor pămînturilor noastre. Al pămîntului meu din stînga Nistrului, de exemplu...

Eu sînt aproape patru decenii un artist liber. Trăiesc numai din munca mea şi numai din conştiinţa mea. Eu nu balansez între politică şi creaţie. Sînt tentative de a mă încerca de minte: mă voi lăsa prins în cursa politicului sau voi rămîne ceea ce sunt, compozitor? Dar Măria sa Creaţia are alţi şefi la care eu mă supun şi care nu au nicio legătură cu şefii „atotştiutori” şi „patrioţi” din sferele politicului. Eu sînt mulţumit de lumina şi căldura  ascultătorilor noştri, care vin la concertele mele de la Palatul „Naţional”, Sala cu Orgă, Filarmonică ori la concertele în aer liber. Eu nu-i întreb despre orientarea lor politică şi de partid. Sînt oamenii acestei ţări, care nu este obligatoriu a comuniştilor. Sau numai a comuniştilor. E ţara noastră.

- Atîţia oameni cu care aţi colaborat au dispărut, unii au plecat din viaţă (regizorii E. Loteanu, Gh.Vodă, actorul G. Grigoriu, cineastul I.P.-Gopo, cîntăreaţa A. Călugăreanu, maestrul de balet V. Kovtun, dirijorul A. Badhen), pe alţii i-aţi pierdut în drum spre Bucureşti (tenorul M. Muntean, dirijorul Gh. Mustea, acordeonistul V. Advahov; excepţie e doar naistul V. Iovu, care a fost alături de dvs. pe scena Ateneului). Nu credeţi, Maestre, că e un moment al adevărului care ar putea, în sfîrşit, să vă determine să vă schimbaţi opţiunea, mizînd - nu doar pentru un concert, ci pentru creaţia şi marile dvs. concerte - pe tineri care au talent, vigoare şi  curaj?

- Eu am avut un mare noroc să-i cunosc, să colaborez şi să învăţ de la oamenii cu harul lui Dumnezeu, marii artişti care nu mai sînt printre noi. Gheorghe Vodă m-a invitat la primul film pentru care am scris muzică, Emil Loteanu, la marile „universităţi cinematografice”, la care am studiat rolul muzicii în dramaturgia filmului, în care am folosit, studiind, tezaurul muzicii populare autohtone, ruseşti, ţigăneşti. Ion Popescu-Gopo m-a orientat spre propriile mele resurse de creaţie pentru a le scoate la suprafaţă şi a cînta frumuseţea copilăriei în muzicalul „Maria, Mirabela”. Anatoli Badhen din Leningrad, astăzi Sankt Petersburg, m-a învăţat să iubesc orchestra şi să fiu artist. Iar la începutul începuturilor au fost profesorii mei Pavel Ivanovici Bacinini – tot el, Pablo Baccini –, care mi-a insuflat dragostea de muzică şi muncă, compozitorul Solomon Lobel m-a învăţat să scriu muzică, iar Marc Copîtman m-a iniţiat în arta polifoniei pe care se ţin pilonii şi edificiul unei partituri.

Cît priveşte lecţiile călătoriei la Bucureşti, cu tristele ei „peripeţii”, sigur că voi căuta să colaborez cu acei oameni, care nu vor ceda în faţa conjuncturilor. Îi am deja în agenda mea de lucru. Tineri, încă necunoscuţi, talentaţi, frumoşi şi liberi. Geografia pentru artă e o noţiune relativă. Ori poate că nici nu există.

- Ultima premieră din toamna trecută, baletul „Luceafărul” pe scena Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău în montarea lui Gheorghi Kovtun, maestru coregraf de la Sankt Petersburg, a fost un spectacol de mare succes, în care coregrafia acrobatică, decorurile de basm, inspirate şi ele de la Sankt Petersburg, şi muzica lui Eugen Doga au împlinit o poveste coregrafică de vis, dar în care - ciudat - Eminescu nu mai este Luceafărul, ci autorul gelos pe Hyperion îndrăgostit de Cătălina. „Luceafărul” este o creaţie eminesciană universală, dar una de o sensibilitate pur românească. După două montări, din ’83 şi 2007, ambele realizate de coregrafi ruşi (prin coincidenţă, ambii cu numele Kovtun), e posibil să avem vreodată o producţie semnată de un coregraf român? Unul din România  sau de Radu Poclitaru, de exemplu, astăzi director artistic al unui teatru de balet din Kiev?

- Situaţia care s-a creat după prezentarea noii montări a baletului „Luceafărul” la Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău este, pentru mine, mai mult decît stranie. Eu ar trebui să mă bucur că a fost realizat acest spectacol care a avut priză la public. Într-adevăr, sînt momente de care nu poţi să nu te bucuri: scenografia, unele costume, felul în care coregraful foloseşte dansatorii. Dar... Eu am văzut abia a treia reprezentaţie a spectacolului. Cu maestrul Kovtun nu m-am întîlnit decît o singură dată, cînd domnia sa a venit la teatru ca să facem cunoştinţă. Consultări cu mine nu s-au făcut, la repetiţii nu am fost invitat şi nici la predarea spectacolului. Fără să se convină cu mine asupra datei, premiera a avut loc exact cînd urma să mă deplasez în Japonia. Am aflat că din afiş a fost scos numele lui Emil Loteanu, după libretul căruia am scris  acest balet; a fost „hărţuită” muzica şi transformată într-un fel de ilustraţie la compoziţiile  coregrafului; a fost introdus un nou personaj, Mihai Eminescu, un „zdrenţăros” mizerabil, care se tot rostogoleşte umilitor pe scenă; a fost scoasă scena cea mai importantă din balet, tabloul 6, în care Luceafărul îi cere Demiurgului să devină pămîntean muritor; au fost suspendate şi unele dansuri din tablourile 2 şi 5, din care cauză s-a pierdut, esenţialmente, culoarea naţională a muzicii. Baletul „Luceafărul” e conceput ca o lucrare de concepţie simfonică, având teme şi dezvoltări specifice, dar în spectacol ea apare ca un divertisment cu tăieri ale muzicii pe viu, fără milă şi logică. Tema dragostei e transmisă nu ştiu cui, în schimb, se introduce o muzică din filmul „Anna Pavlova”, doar că este frumoasă. Eu am mai multe muzici frumoase. De ce să nu le introducem şi pe acelea? Baletul „Luceafărul” e trăit de mine mai mult de zece ani. L-am scris într-o stare de erupţie vulcanică şi nu în tempoul scăzut, obosit, cum apare în spectacol...

Ar fi minunat ca acest balet să fie transpus coregrafic de un artist român, căruia nu ar fi nevoie să i se spună cine este Eminescu şi că Luceafărul nu este Demonul lui Lermontov. Deşi un artist mare nu e dependent de codul său genetic. Dar unde e de găsit un asemenea Artist?

- Mai întîi, baletul „Luceafărul”, iar acum lucraţi la opera „Dialogurile dragostei: Eminescu - Veronica Micle”. După ce aţi fost inclus în lista celor 100 de personalităţi ale secolului XX, ce miracol mai trebuie să se întîmple pentru ca cele două lucrări să fie montate în ţara de origine a spiritului eminescian, la Opera Naţională Română?

- Partitura şi înregistrarea audio ale baletului „Luceafărul” au fost prezentate  mulţi ani în urmă la Opera Naţională Română din Bucureşti. Dar s-au  perindat mai mulţi conducători ai teatrului, s-a schimbat chiar şi sistemul politic din ţară, şi Luceafărul aşa şi nu a mai avut cum să coboare pe scena din Bucureşti. Am aflat cu stupoare că s-au pierdut şi notele. Minunea iată că s-a întîmplat de-abia acum, la Ateneul Român, în concertul meu din 31 mai 2008. Înţeleg că drumul spre „pămîntul făgăduinţei” durează un număr lung de ani. Operei „Dialogurile dragostei” i-aş dori o soartă mai fericită.

- E grea, Maestre, pîinea de compozitor care trăieşte doar din ceea ce scrie?

- Dacă aş trăi numai din ceea ce scriu, aş fi demult în lumea celor drepţi. Ultima achiziţie pe care a făcut-o Ministerul Culturii de la noi a fost cea a baletului „Luceafărul”, în 1983. Concertez mult în afară, colaborez cu studiouri de filme, mă public în Rusia, particip la diferite concursuri în calitate de  membru al juriului. Muzica mea se interpretează şi este prezentă aproape pretutindeni unde există sală de concerte, radio, TV, teatre, săli de cinema şi mijloace tehnice de difuzare a muzicii. Am trăit şi momente critice după anii ’90. Dar am fost ajutat de oameni de bună credinţă, de Academia de Ştiinţe a Moldovei, de DRI din Moscova. Pîinea a fost grea, de cînd e lumea, pentru toţi. Nu numai pentru artişti ca mine.

- Spectacolul s-a încheiat, cortina s-a închis. Cum arată viaţa cotidiană a lui Eugen Doga?

- Nu, eu aş spune: continuă „spectacolul vieţii”, este în plină desfăşurare, iar protagonistul lui este în putere şi se simte neînvins. Pregătesc pentru tipar nişte piese pentru pian. Mai am de scris muzica la un film foarte interesant, care se produce la studioul „Mosfilm”. Mă voi deplasa şi la Kiev pentru a scrie muzică. Dar au rămas încă multe scene, unde mi-aş dori să apar cu un concert. Inclusiv la noi, în Moldova, ori în România. Mie îmi place să mă iau la întrecere cu Timpul.

Interviu realizat de Rodica Iuncu

Contrafort